J 341  Vineri 20 iunie 2003, Piteşti, ora 19:50

CUM SĂ RECUNOAŞTEM ADEVĂRATA CREDINŢĂ A SLUJITORILOR BISERICII

            Doamne, mulţi oameni întreabă ce fel de suflete au unii dintre conducătorii bisericilor – creştine sau de altă religie -, dacă sunt ei demni de încredere, şi cum să-i recunoaştem.

            Dacă se poate, spune, Te rog, ceva despre aceste aspecte.


            După cum ştiţi, pomul se cunoaşte după roade, iar omul după trăiri şi după fapte.

            După vorbe este mai greu să discerneţi care dintre slujitorii – mai mici sau mai mari – ai bisericii sunt pătrunşi de adevărata credinţă şi iubire faţă de Mine şi faţă de tot ce Eu am creat, deşi şi după vorbe se pot trage uneori concluzii clare, pentru că adevărul uneori unora le mai scapă printre degete, adică ajung să spună mai direct şi ceea ce n-ar fi dorit.

            Prin urmare, analizaţi faptele, acţiunile lor, cântăriţi atitudinea lor faţă de neam şi ţară, apreciaţi adevărata lor milostenie, adevărata lor smerenie, precum şi ataşamentul lor faţă de bunurile lumeşti. Şi când vorbesc de „bunurile lumeşti” Mă refer şi la dorinţa – aprigă uneori şi plină de orgoliu – a celor care, cu orice preţ, doresc să construiască noi lăcaşuri de cult, biserici, catedrale, uitând că adevăratul altar în care Mă puteţi găsi cu adevărat este în sufletul vostru.

            Adevărata credinţă, iubire le descoperiţi în voi înşivă.

            „Aleşii Mei”, aşa cum se intitulează mai toţi slujitorii bisericii, să-şi îndrepte eforturile spre suflet, acolo unde sunt atât de multe răni adânci de vindecat, acolo unde se simte nevoia de alinare, de iubire, acolo unde Eu sunt cel mai uşor de perceput. Şi să înceapă această operă divină întâi şi întâi cu propriul lor suflet.

            Să se analizeze cu smerenie şi să înţeleagă încotro merg, în slujba cui se află.

            Să înţeleagă apoi că au o răspundere uriaşă în faţa semenilor lor, care aşteaptă să fie ghidaţi pe drumul cel mai drept către Adevăr şi să-şi aducă aminte că nu există păcat mai mare pe această lume, decât să deturnezi pe cineva de la cărarea dreaptă spre Mine.

            Nu Mă refer aici la învăţăturile sfinte, ci în mod special la comentariile pe care le fac slujitorii bisericii, la acţiunile pe care le iniţiază, la atitudinea lor faţă de evenimentele din ţară şi din lume.

            Trăiţi vremuri de mare confruntare între bine şi rău, confruntare care se manifestă în însuşi sânul fiecărei biserici, religii.

            Acum - când lumea sete stăpânită de ban, când instrumentele Satanei par a pune stăpânire pe întreaga planetă, prin finanţe, forţă militară, organizaţii suprastatale, tendinţă de anihilare a spiritului naţional, crimă organizată, corupţie susţinută de la cel mai înalt nivel – este de aşteptat ca şi în rândurile bisericii să se fi infiltrat elemente ale forţelor răului.

            Apreciaţi curăţenia preoţilor şi mai-marilor bisericii după atitudinea lor faţă de grelele încercări ale ţării, ale neamului, fie ele mai mari sau mai mici.

            Episodul „Roşia Montană” este semnificativ în acest sens. Tare puţini sunt aceia care au înţeles adevărata durere a neamului, adevăratul jaf de ţară, reala ameninţare de distrugere a unui adevărat altar natural al românităţii. Noroc de atitudinea responsabilă a miilor de oameni, a străinilor, pentru că, dacă ar fi după cum a reacţionat – cu mici excepţii – biserica, totul ar fi fost deja distrus acolo.

            Ţara trăieşte tot mai greu. Oamenii, în marea lor majoritate, trăiesc la limita existenţei, tinerii sunt încurajaţi să părăsească ţara, bătrânii sunt împinşi la groapă, prin lipsuri, pensii derizorii, prin lipsă de asistenţă medicală, iar cei rămaşi de-abia se descurcă. Perspectivele – în ciuda vorbelor celor mari – sunt tot mai sumbre.

            E un moment de cumpănă, în care biserica ar trebui să intervină, măcar cu o vorbă de alinare.

            Judecaţi şi singuri cum o face, judecaţi ce spune, sau, mai ales, de ce nu spune nimic, de ce nu ia nici o atitudine.

            Să ştiţi că nu e vorba numai de laşitate – ceea ce ar marca lipsa de credinţă, de încredere în Mine -, ci şi de comportare conştientă, ostilă binelui.

            Iar cei care sunt cu credinţă şi se străduiesc să spună adevărul, aşa cum este el, sunt marginalizaţi de mai-marii lor, şi chiar prigoniţi.

            Dar şi acestora le dau sfatul de a acţiona cu inimă, cu fermitate, dar fără îndârjire. Să prezinte adevărul, să indice căi de soluţionare, dar să nu procedeze cu ură. Să-şi aducă aminte de învăţăturile lui Iisus. Totul se face cu iubire.

            Şi, mai ales, să nu uite că adevăratul sprijin vine de la Mine. Să se roage pentru oameni, pentru neam, pentru ţară şi să-i înveţe şi pe oameni s-o facă. Rugăciunea din inimă are mai multă forţă decât orice armă, iar dacă este făcută în grup, la unison, devine cu adevărat cel mai puternic mijloc de înlăturare a răului. Şi totul să fie încărcat de iubire, de înţelegere şi compasiune, chiar şi pentru cei răi, pentru că aceştia nu înţeleg cu adevărat ce fac. Dar acţiunile să fie ferme, hotărâte, subliniind aici încă o dată rolul cardinal al rugăciunii emise din suflet către Mine.

            Numai aşa se va reuşi!

            Eu sunt cu voi, dacă voi sunteţi cu Mine!

            Rugaţi-vă, rugaţi-vă, rugaţi-vă!                                                                     Ora 20:30